wind_of_night
Master of puppets
Data inscrierii: 19/Feb/2007
Mesaje: 185
|
 Trimis: 20/02/2007 12:31 Titlul subiectului: wind_of_night |
 |
|
Doar un trandafir alb...
Seara. Vantul puternic sifona satul linistit din sud. Pentru necunoscatori era un sat linistit. Insa pentru cei ce-l locuiau era un sat scos din povesti de groaza. Acum era tacere. Doar vantul se auzea printre crengile copacilor uriasi ce strajuiau drumul prafuit, ca intr-un film cu fantome. Regina intunericului aparuse in toata splendoarea ei in vazduh, dominandu-l. Cateva puncte argintii, pictate de o mana invizibila erau imprastiate fara nici o regula de ordonare in jurul stralucitoarei stapane. Lumina sa cadea pe florile albe din curtea castelului, flori inselatoare, caci desi erau frumoase ca nimeni altele, daca le atingeai tulpina, o pata de nuanță ti se revarsa pe brat. Trandafiri albi. Insa nu erau doar niste simpli trandafiri. Erau blestemati. Nimeni nu reusise sa treaca peste blestem. Nimeni nu stia ce semnifica acest blestem, insa tuturor le era frica. Toti incercau sa evite castelul acela, ce multi ziceau ca e bantuit, de asemenea si uriasul cimintir din curtea din spate. Acolo veneau multe familii bogate, datorita frumusetii sale izbitoare, datorita misterului sau îndeajuns de imbietor, insa nici una nu rezista mai mult de doua nopti.
Se spune ca de fiecare data cand o noua familie se muta acolo pianul alb din sala cea mare incepea sa cante melodii de groaza, insotit de voci soprane, ce aduceau un aer macabru, inspaimantator. Unii sustin ca sunt vocile sufletelor captive in castel, care cer sa fie eliberate, caci erau prizoniere in castel. Un manuscris vechi spunea ca atunci cand pe data de paisprezece septembrie, la miezul noptii, este luna plina, si macar intr-un copac se afla chiar si o frunza aurie precum parul primului conducator al satului, o fata este chemata de o forta nevazuta in castel, fata ce le elibereaza, si spiritele pot bantui orasul intreaga noapte. De aceea, in fiecare an oamenii dezgolesc copacii, avand grija sa nu ramana nici macar o frunza.
Batranii satului sustineau ca acum patruzeci si noua de ani o frunza fusese uitata. Acea noapte fusese terifianta. Zeci de spirite bantuisera casele, iar dupa acea noapte, mai mult de jumatate din sateni innebunisera, Auzeau zilnic voci, si dupa cateva zile au murit aproximativ toti. Atunci au crescut in gradina castelului trandafirii albi. De atunci trandafirii au ramas tot atatia, si vesnic infloriti, chiar daca nimeni nu se ingrijea de ei. Nu se ofileau niciodata, nu le cadea nici macar o petala, iar iarna se confundau cu zapada rece si fina, aparand ca niste ridicaturi. Nu parea sa-i deranjeze frigul, ploile, seceta, nimic. Nimeni nu incerca sa dezlege misterul, tuturor le era frica, erau ingroziti. Copiii erau invatati de mici sa nu se apropie de acel castel, chiar si la scoala li se amintea lucrul acesta.
Anul acesta era luna plina. De sapte ani nu mai fusese luna plina pe paisprezece septembrie. Cei slabi de inima stateau si o priveau ingoziti, iar cei mai puternici strabateau padurile si strazile, cautand frunze ratacite printre crengile ce aproape formau un labirint.
Era ora zece. Nici vantul nu mai indraznea sa deranjeze tacerea ingrozitoare. Nimeni nu se mai vedea pe drum, nici un strigat nu se mai auzea din vreo casa. Luminile erau aprinse peste tot, oamenii sperand ca, daca spiritele vor fi eliberate, sa fie alungate de stralucirea becurilor si a lampilor. Mamele isi tineau copiii in brate, incercand sa le cante ceva vesel sau sa le spuna povesti, dar abia daca se auzeau…
In casa de langa castel locuia o familie umila, care avea doi copii. Cel mai mare plecase la optsprezece ani de acasa, ingrozit de noptile in care se auzeau zgomote din acea casa plina de mituri, acea casa arsa pe dinafara de un incendiu starnit din senin, cand nimeni nu se afla in casa, incendiu ce nu produsese stricaciuni in interiorul casei fantomelor. Fata, Maria, avea saisprezece ani. Era de o frumusete izbitoare. Fata alba ca lumina lunii, ochii si parul negri ca de pildă noaptea de iarna. Acum purta o rochie albastra, simpla, ce aluneca pe trupul ei subtire, ca de zana. Era ingrozita. Ingrozita, ca toate celelalte fete din sat apropiate de varsta ei. Statea la geam, privind cu ochii mari si inspaimantati in gol. Lacrimi de cristal ii curgeau pe obrajii fini. Lacrimi reci. Nu intelegea. Cum puteau lacrimile fi reci? Era din cauza acelei nopti? Din cauza blestemului? Nu stia. Stia doar ca le simtea ca niste zgarieturi pe obrajii fierbinti. Vru sa se stearga. Nu isi putea misca mainile. Erau lipite de corp. “Lead to the river, Midsummer, I waved, A ‘V’ of black swans, on with hope to the grave, all through Red September, with skies fire-paved,I begged you appear, like a thorn for the holy ones…” Versurile de la Nymphetamine ii rasunau din ce in ce mai intens in cap, nu isi putea sterge melodia asta macabra din ganduri…simti o lacrima scursa pe obraz ca un cutit ascutit…timpanele parca ii explodau…melodia se auzea din ce in ce mai tare…cazu pe podea. Un cristal rece prelins din ochi ajunge fierbinte si simti cum ii ia foc pieptul…isi duse mainile la piept…era ud. Ud de lacrimi. Desi nu avea nimic simtea o multime de intepaturi pe corp. Lasa capul in jos. Suvite din par ii acoperira fata, pieptul. Un planset de copil se auzi din castel. Era captiv. Cum ajunsese acolo? Cine il lasase sa plece? De ce intrase in locul acela ingozitor? O durea din ce in ce mai tare pieptul. Unghiile sale erau negre, stralucitoare. De unde? Nu si le facuse ea. Nici unghiile…nici pleoapele. Ridica privirea si se uita in oglinda. Un ruj negru ii acoperea buzele atat de rosii de obicei. Rochia ii devenise neagra, impunatoare, ca de regina. Picioarele dezgolite nu se mai vedeau, fiind acoperite de poala rochiei. Arata ca o stafie. Se sperie. Pieptul o durea din ce in ce mai tare. Vocea copilului se auzea din ce in ce mai intens. Da. Striga dupa ajutor. Era sigura. Nu intelegea asta din strigatele lui, dar stia. Incepu sa zgarie covorul cu unghiile-i ascutite. Lumina lunii ii batea in ochi. Se simtea lipsita de vlaga. Insa nu putea ramane acolo, trebuia sa faca ceva. In juru-i era liniste, insa in minte ii rasuna acea melodie, dar si strigatul copilului. Nu stia ce sa faca. Era speriata si de ea insasi. Ea se machiase asa? Oare? Deodata nu mai auzi nimic. Linistea ii dominase capul. Se ridica si privi vazduhul. Era negru. închis la culoare ca rochia ei. Luna nu mai raspandea lumina. Nici stelele. Dar linistea aceea de mormant fu in curand sparta in mii de bucatele de catre sunetul unei viori. De unde? se invarti pe loc. Se simtea ametita.
Deodata o forta mai mare decat ea o impinse pe fereastra. Se scoate din somn in gradina sa din spatele casei. Iesi pe poarta. De ce? Nu vroia. Vroia sa se intoarca in casa. Simtea ca face pasi spre camera ei, insa se vedea din ce in ce mai departe de ea. Intoarse capul. Ea era la geam. Intr-o rochie albastra, simpla, privind luna. O striga, insa nu primi raspuns. Atunci ea cine era? Cum putea fi si la geam si in gradina? Si de ce era imbracata in negru? Cea de la geam o zari si scoase un tipat, apoi disparu. Reaparu peste cateva secunde, in aceeasi pozitie, privind luna. Ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Acum se afla in gradina cu trandafiri albi. Nu mai putea vedea fereastra de la camera ei. Mergea pe aleea principala, spre usa castelului. De ce? Vioara inceta sa cante. Strigatul copilului era din ce in ce mai strident. Deschise usa. Vru sa se intoarca insa o mana invizibila o impinse inauntru. Se impiedica de rochie si cazu pe podeaua subreda. Peste tot erau panze de paianjen, pe care se miscau paienjeni uriasi, fara pic de zgomot. O usa se deschise. Maria plangea. Dar acum lacrimile-i erau fierbinti si simtea cum o ard si pe dinauntru si pe dinafara. Se ridica fara voia ei si intra in camera a carei usa era deschisa. Acolo era un pian alb. Insa nemiscat. Se apropie de el. Se aseza pe scaun si incepu sa cante. Incepu sa cante melodia ce-i rasuna mai devreme in minte. Simtea ca este personajul de frunte intr-un film de groaza. Insa nu vroia sa se opreasca. Canta asa frumos! Buzele negre i se miscau si rosteau versurile pana atunci necunoscute…. ”Bared on your tomb, I am a prayer for your loneliness, and would you ever soon, come above onto me? For once upon a time, from the binds of your lowliness, I could always find, the right slot for your sacred key…”
Incerca sa-si miste ochii insa nu reusea. Privea pianul. Afara incepu o furtuna, fulgere strapungeau vazduhul si de fiecare data cand apareau, pe peretele din fata fetei se ivea o umbra. Umbra ei. Insa umbra ei imbracata in acea rochie simpla…umbra fetei de la geam. Insa nu o vedea. Vedea doar pianul. Melodia se auzea din ce in ce mai tare.
Deodata o raza a lunii aparu din nou si lumina peretele. Atunci Maria se opri si privi. Pe perete isi vedea, in sfarsit umbra. Dar era tot acea umbra a fetei simple. Langa ea se gasea umbra unui om. Acel om o atinse pe umar. Umbra ei se retrase si atunci se auzi un strigat subtire. Deodata umbra celuilalt om se transforma in umbra unui schelet. Alaturi de el aparu inca una si inca una si…pe perete se vedea fata inconjurata de morti. Maria, cea de la pian inchise ochii. Insa se auzea strigatul de ajutor. Acum isi dadu seama. Nu era strigatul unui copil, era strigatul ei! Intoarse capul incet, ingrozita de ce ar putea vedea in spatele ei. Dar si pe peretele din spate erau aceleasi umbre. Se ridica de pe scaun si se roti pe loc. Aceleasi umbre peste tot! Chiar si pe tavan, chiar si pe podea, chiar si pe pian! Inainta spre oglinda din coltul camerei si se privi. Acelasi fard negru, insa rochia ii era zdrentuita, parul lung, parca netuns de ani, ciufulit, murdar. Fata ii era mai alba ca de obicei, si parea aspra. Era slaba, i se vedeau oasele prin piele, si pe piept avea o cicatrice in forma de cruce. Intinse mana spre oglinda…aceasta se sparse. Se uita in jos. Rochia-i era la fel. Isi pipai pieptul, fata, parul…nu le simtea ca in oglinda. Fata ii era fina, pieptul neted…parul obisnuit…se intoarse spre fereastra. Vedea acelasi lucru ca si in oglinda. De ce? Nu reusea sa inteleaga. Iesi in fuga din camera aceea. Se trezi in holul plin de panze de paianjen. Era un hol lung, plin de usi negre. Deschise una din ele…camera era la fel ca cea in care fusese pana atunci! De fapt, asa erau toate! Nu intelegea. Cum ar fi putut cineva sa locuiasca acolo? Unde dormeau? Unde serveau masa? Deodata toate pianele incepura sa cante melodia pe care o cantase ea mai devreme. Lead to the river, Midsummer, I waved, A ‘V’ of black swans, on with hope to the grave, all through Red September, with skies fire-paved,I begged you appear, like a thorn for the holy ones…” Se intoarse. In spatele ei erau oameni întocmai sosiei ei din oglinda…copii mici, parinti…toti cei care locuisera acolo. Se indreptau spre ea. Toti imbracati in negru, toti cu fete zbarcite si cu parul murdar, plin de praf si incurcat…incerca sa fuga insa nu reusea…statea pe loc, picioarele nu o mai ascultau…ei se apropiau din ce in ce mai mult de ea…cazu pe podea si inchise ochii…
Dimineata urmatoare, la o adiere de vant, o frunza aurie cazu din copacul din gradina parintilor Mariei, frunza aurie ca parul primului conducator al satului…si in gradina castelului aparu inca un trandafir alb, delicat,cu o mica pata neagra pe o petala…insa era special…era un trandafir pur, fara tepi…
_________________
[url=http://simpleplan.myforum.ro]Simple Plan Forum <click>[/url]
[url=http://rocklife.myforum.ro/rulles-vt2.html]READ THE RULLES!![/url]
 |
|
